Nimica n-are ca padurea mai multe far mece s-atraga
Un suflet ce iubeste taina frunziselor cu umbra draga
Si nicaieri nu poti mai bine de lumea-ntreaga sa te pierzi
Decat pe-ngustele potece sub boltile cu fr unze verzi.
Frumos e muntele ce-nalta spre ceruri fruntea lui semeata,
Frumos e campul ce se-ntinde ca si o mare de verdeata,
Frumoasa, marea linistita sau cu talazul razvratit,
Insa nimica cu padurea nu poate fi asemuit.
Ea n-are-n sanul ei castele, dar soarele cand o izbeste
O populeaza cu fantasme, si cantu-o face de vorbeste,
S-aci zaresti palate-nalte, s-aci, cand ele se desfac,
Ridica vocea orice frunza si-n om se schimba-orice copac.
Si cate ganduri nu desteapta cate-un stejar mai vechi, ce stie
A veacurilor disparute povestea cea de barbatie,
El, ce sub umbra lui batrana s-adaposteasca a putut
Cate-un Mihai al tarii noastre, trait si mort necunoscut.
Padure, cine nu iubeste suava ta melancolie,
Tu ce ridici spre ceruri brate visandu-ti dulcea poezie,
Si care om venind in tine nu se price pe inaltat,
Cu ranile in piept inchise, cu dor u-n suflet alinat?
Poetul daca se aseaza la vreo raspant’e cu fantana
Vorbeste cu izvor u-albastr u de-a codrului frumoasa zana,
Ce se tot face nevazuta de cand nu sunt nici frati de cr uci,
Nici verzisori fr umosi ca zmeii, nici potera si nici haiduci.
Si cantecele ce desira ii sunt adesea insotite
De milioanele de frunze in soare-apune poleite,
Iar apa alergand la vale, cu un murmur nedefinit
Le duce fara de-a sti unde si nici de unde i-au venit.
Ciobanul daca se zareste printre desisul tau cel verde,
De rand de-ar fi la-nfatisare, infatisarea lui si-o pierde,
Si ca-ntr-o cadra ce-ar cuprinde pe un pastor al lui Virgil
Se-ntipareste o idila pe chipu-i inca de copil.
Il vezi alaturea cu mieii, pe care bland ii pastoreste,
Cu pieptul gol, in vant cu parul ce alba fata i-o umbreste,
Ca-n vremuri clasice de simplu, dar si frumos si fericit
Precum n-a fost pana acuma de nimeni inca-nchipuit.
Voinicul daca pe sub seara si-adaposteste-a lui comoara
De dragoste inf lacarata sub umbra ta ce-l infasoara,
Din om ce este-l faci sa para ca santu Gheorghe de maret
Si tremura sarmana fata sub buza lui de indraznet.
Padure, cadrul tau convine la bucurie si durere...
Dar cantecul ce pe-a mea buza incepe azi a tresalta
Din nou ca sa rasune liber si sa reia a lui putere,
Padure, are trebuinta de cadr ul si de umbra ta.
Cu gandurile mele singur as vrea ca sa ma pierd in tine,
Sa simt o dulce voluptate sorbindu-ti aerul cel viu,
Sa nu mai s-afle om sa stie nici de-al meu nume, nici de mine,
Si tot asa sa nu mai fie nici om de care eu sa stiu.
Tacut, sub frunze ca naluca sa ma strecor fara-ncetare
Pe unde locul mai salbatic s-ar intampla in drumul meu,
Iar dand uitarii lumea-ntreaga si eu s-am parte de uitare,
Ranit de lupta unei viete pe care n-am cerut-o eu.
Spre soarele ce se ridica sa cant cu fr unzele ce canta,
Cu paserile modulandu-si concertul lor neintrecut,
Cu soptitoarele izvoare ce-n armonie se framanta
Pe patul de-albe pietricele ce le e vecinic asternut.
Si cufundat prin al meu suf let in armonie si verdeata,
Rapit din visele frumoase ce-n al meu cuget s-ar ivi,
Sa simt si lumea sa-nteleaga ca de-are traiul vreo dulceata,
E de-a uita ca-l porti pe umeri s-ameninta a te strivi.
Autor: Alexandru Macedonski
Poezia Padurea de Alexandru Macedonski
